Pactul statului de drept cu literele strâmbe

Că majoritatea electoratului din România se află, politic vorbind, într-o lehamite vecină cu somnul de veci ne era foarte clar. Nu acelaşi lucru l-am fi putut spune până de curând despre societatea civilă din România, care, aşa contestată cum e, încă mai (ră)suflă din când în când câte o luare de poziţie asemănătoare cu bula obosită a vulcanilor noroioşi, ieşită cu greutate din minima presiune aflată în măruntaiele gliei străbune. Aşa s-a întâmplat şi recent, când societatea civilă a cerut Guvernului României şi liderilor partidelor politice angajamentul de a respecta câteva reguli ale statului de drept. Ca la un curs de educaţie civică, printr-o petiţie online, societatea civilă reaminteşte partidelor politice că România a intrat în Uniunea Europeană, faţă de care s-au făcut promisiuni ce trebuie respectate, şi că e nevoie de stabilitatea sistemului judiciar şi de independenţa sa faţă de interferenţa politică.

În pofida gravităţii situaţiei care a dus la o petiţie scrisă publică, cursul de educaţie civică nu include, printre metodele sale de fixare eficientă a materiei, tradiţionala urechere, pedepsirea la colţ cu genunchii pe coji de nucă şi nici vreun strigăt de revoltă împotriva politicienilor neascultători. Pentru că societatea civilă românească, atunci când vine vorba de principiile care ar trebui să guverneze statul de drept, nu se înfurie primejdios, nu urlă de indignare şi nu mărşăluieşte pe străzi ca să le reproşeze intransigent politicienilor abaterile majore care au adus la minimum încrederea cetăţeanului român în justiţie.

Petiţia publicată în internet de societatea civilă insistă, în textul ei, asupra menţinerii, înainte şi după alegeri, a conducerii actuale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (”DNA”) şi a Agenţiei Naţionale de Integritate (”ANI”), ca şi cum oamenii din conducerea actuală a acestor instituţii ar fi garanţii incontestabili ai statului de drept. Care sunt, de fapt, motivele cererii de menţinere, indiferent de circumstanţe, de prezent şi de viitor, ale conducerii din aceste două instituţii? Logica firească ar cere o schimbare imediată atunci când oamenii din conducere nu sunt eficienţi, când săvârşesc abateri sau când au o poziţie contrară scopului funcţiei pe care o au. Iar toate acestea trebuie probate, pentru a evita îndoiala faţă de adevăratele motive ale schimbării. Din acest punct de vedere, cererea societăţii civile, de inamovibilitate pentru aceşti oameni, nu poate fi interpretată decât în sensul afirmării unor interese oculte, care sunt în afara funcţionării eficiente a acestor instituţii şi, negreşit, în afara unei societăţi civile sănătoase. De unde ştie societatea civilă cum îşi vor îndeplini DNA şi ANI, cu organizarea şi oamenii lor de azi, obligaţiile pe care le au? Răspunsul îl vom căuta singuri. Şi tot singuri vom căuta explicaţia faptului că petiţia societăţii civile conţine, aşa cum se arată chiar în textul ei, doar o “propunere” făcută partidelor pentru un pact cu statul de drept, în fapt un pact care sa garanteze inamovibilitatea oamenilor DNA şi ANI. Prin urmare, acesta ar putea fi motivul pentru care termenii pe care autointitulata societate civilă îi foloseşte în petiţie nu prezintă pactul ca pe un imperativ, venit ca răspuns la o situaţie critică, în care justiţia, ca putere de echilibru în societate, e în pragul unui colaps. Textul însuşi al petiţiei prezintă în realitate doar “o propunere”, fără expresii dure ori aprecieri severe. Cu alte cuvinte, o variantă de compromis, în esenţă negociabilă şi susceptibilă de respingere. Aşa vom înţelege de ce societatea civilă iniţiatoare a petiţiei nu foloseşte tonul dur şi ultimativ care s-ar fi cuvenit pentru o situaţie atât de gravă şi de ce ambiţul de azi al societăţii civile nu mai e acela de a pedepsi, fie doar şi textual, ci acela de a explica, părinteşte, cu exprimări candide, dezideratele pentru realizarea unui stat de drept autentic.

În mod inevitabil, vom ajunge la concluzia că nici activitatea societăţii civile nu mai e ce a fost! Ea pare că reacţionează sporadic şi în special atunci când e străfulgerată de revelaţiile provocate după citirea rapoartelor sfintei, infailibilei şi salvatoarei Comisii Europene. Aşa se face că societatea civilă cere partidelor politice şi premierului Tăriceanu să considere justiţia ca fiind de “interes strategic pentru statul român”, ceea ce ar impune, fără alte justificări, măsuri pentru asigurarea funcţionării sale corecte. În alţi termeni, se afirmă că statul român, primit cu braţele deschise de sănătosul şi exigentul organism al Uniunii Europeane, nu dispune de o justiţie care să funcţioneze în parametrii minimali ai zisei uniuni. Abia acum, dar fără stupoare, s-a sesizat acest inconvenient care asigură corupţiei un mediu cât se poate de prielnic. În fapt, nu s-a descoperit cine ştie ce lucru, doar că justiţia merge prost, aproape catastrofal, încât, de mâine, e obligatoriu să o privim în ochi şi să o preţuim ca pe una de “interes strategic”. Această exprimare grea a societăţii civile trădează nu doar inadecvarea conceptuală a tezei, ci şi pervertirea semnificaţiei justiţiei, de putere sine qua non a unui stat democratic, prin asimilarea ei cu un activ, de care te poţi lipsi ori nu, după o prealabilă calificare a lui pe linia “strategic-nestrategic”. Dar nimic din această teză a societăţii civile cuprinse de elan analitic nu pare să-i tulbure pe autorii ei, care cer forţelor politice să facă un pact cu statul de drept, idee care poate evoca imaginea unor negocieri între statul de drept şi o entitate de rang egal, formată din inexpugnabilele forţe politice actuale. Nu este însă de mirare. Societatea civilă de azi are şi ea probleme de autenticitate, de funcţionare, de motivare şi de profesionalism. În loc de o voce civilă grea, explozivă şi tulburătoare, societatea civilă abia poate regăsi o voce subţire, anchilozată şi anostă. În confruntarea pe care şi-o asumă cu haitele de animale politice, înmulţite şi sălbăticite accentuat printre legile şi instituţiile estropiate din jungla tranziţiei noastre, societatea civilă nu este în stare să iasă la luptă sau măcar să emită un răcnet ofensiv şi înfricoşător. Tot ce mai poate face societatea civilă se reduce la un oftat pedagogic pe care nu-l mai ia în seamă nimeni. Şi cum ar putea fi altfel când România e deja un stat “de drept” atât pe hârtie, în litera Constituţiei, cât şi pe harta politică a Uniunii Europene? Cum să treacă societatea civilă, în gând, în vorbă şi în faptă, la o atitudine intransigentă faţă de situaţia pe care o reclamă, când observă că Occidentul, pasămite civilizat şi civilizator, demonstrează, prin actele sale concrete, că România are ausweiss în regulă? Oricum, după amprentarea romilor din Italia, se vădeşte că, şi la nivelul Europei Occidentale, statul de drept capătă înfăţişări nebănuite, sub care sluţirile aduse drepturilor omului pot fi trecute uşor cu vederea.

În aceste condiţii, cât e de aşteptat ca umila propunere a societăţii civile să provoace o transformare radicală a mentalităţii politicienilor noştri faţă de funcţionarea corectă a justiţiei şi a statului de drept? Cât e de realistă o astfel de transformare când Uniunea Europeană se rezumă şi ea la atenţionări din pix, nesancţionând drastic România pentru funcţionarea catastrofală a unei justiţii de “interes strategic”? Şi ce fascicul luminos le-ar putea schimba politicienilor români viziunea lor despre justiţie când ei ştiu, simt şi observă că acţiunile lor de până acum, pe bază de tain oferit generos străinilor, le-au asigurat succesul intrării în Uniunea Europeană care, implicit, a girat şi ea teza că România este un stat de drept, apt de integrare? Chiar dacă toate răspunsurile la aceste întrebări ar fi net defavorabile şi incomode, mai supărătoare decât toate la un loc rămâne ideea că însăşi societatea civilă, prin petiţii cu litere strâmbe, deformează ideea statului de drept, reducându-l la un concept negociabil, care-şi trage forţa din inamovibilitatea unor persoane aşezate pe scaune înalte şi asemănătoare cu cele ale stăpânilor de la care tot ea solicită clemenţă. Un lucru mai rămâne de spus: statul de drept a devenit de mult timp o iluzie mânuită de o stăpânire coruptă şi vremelnică, o iluzie pe care nici măcar societatea civilă nu mai vrea şi nu mai e capabilă să o deconspire.